Istoria companiei Ford în F1

🔊 Ascultați acest Articol

F1 este locul în care își dau întâlnire, cele mai celebre mărci din lumea automobilismului. Nume celebre precum Ferrari, Mercedes sau McLaren s-au implicat activ în „Marele Circ”, pe lângă titlurile câștigate, echipele obținând  și o expunere mai mare la nivel mondial. Cu toate acestea, deși F1 este competiția regină a sporturilor cu motor, interesul constructorilor americani față de clasa supremă a fost destul de scăzut de-a lungul istoriei. Singura companie a yankeilor care s-a implicat activ (în calitate de motorist), pe parcursul a 4 decenii, a fost Ford.

 Pe fondul zvonurilor conform cărora începând cu 2026, Red Bull ar urma să adopte motoarele Ford, m-am gândit că ar fi bine să prezint istoricul gigantului american în F1. Un istoric încununat de succes, titluri mondiale, alături de diferitele echipe pe care le-a motorizat și desigur momente magice care au rămas în memoria fanilor acestei discipline.

Între 1966 și 2004, marca americană a fost implicată activ în F1. Ford a debutat însă în competiție, cu 3 ani mai devreme. Mai exact, a motorizat constructorul canadian Stebro, pentru MP Al Statelor Unite din 1963. De reținut, este faptul că acest GP a fost singurul pe care echipa canadiană l-a disputat în F1.

Ulterior, a venit asocierea cu Lotus. Inginerii celor de la Cosworth, căutau o sursă de finanțare, pentru a crea un motor V8, cu care să ajungă în F1. Cosworth furniza deja motoare echipei lui Chapman în formulele inferioare, de asemenea având și o apariție alături de Lotus , în cursa de 24h de la Le Mans din 1962. Astfel, au intrat în scenă cei de la Ford. Ei au cumpărat drepturile asupra produsului pentru 50.000$ și au încheiat un contract cu Lotus. În urma acestei înțelegeri, din 1967, avea să apară celebrul și lungul parteneriat în F1, dintre Ford-Cosworth și Lotus.

 Succesul a fost unul imediat, Lotus-Ford obținând poziția a 2-a la constructori în 1967. Anul următor, compania americană avea să își treacă în portofoliu și echipele McLaren și Matra. Pentru 1968, realitatea a depășit așteptările. Cele 3 echipe au ocupat primele 3 poziții în clasamentul general al constructorilor. Se putea însă și mai bine de atât: în 1969, toate cursele care au făcut parte din campionatul mondial, au fost câștigate de echipele aflate sub egida Ford-Cosworth. 

MP al Franței din acel an a fost cursa de referință, pentru dominația gigantului american. Din cei 13 piloți  care au luat startul, 12 au avut motoare Ford (Chris Amon cu al său Ferrari, fiind singura excepție). În total, compania fondată de Henry Ford, a obținut în anii 60-70, 8 titluri la constructori, alături de echipe diferite (5 cu Lotus, câte unul cu Matra, Tyrrell și McLaren). Între 1968-1974, dominația a fost una absolută. Abia în 1975, Ferrari și Niki Lauda au reușit să răstoarne balanța, în favoarea constructorului italian.

Piloți precum Graham Hill, Jackie Stewart, Jochen Rindt sau Emerson Fittipaldi s-au încoronat campioni mondiali, în acest răstimp de 7 sezoane. După această perioadă, Ford avea să mai obțină încă 3 titluri mondiale. Primul dintre ele, a venit în compania echipei lui Chapman. Acel sezon însă, avea să fie marcat de tragedie: Ronnie Peterson și-a pierdut viața în urma unui accident la Monza. Astfel, Mario Andretti devenea al 2-lea  campion american, în F1. 

 Ultimele  coroane mondiale la constructori, aveau să vină la începutul anilor 80. Ambele cu Williams, în 2 sezoane consecutive (1980, 1981). Următorul proiect pe care americanii au vrut să îl implementeze, după perioada în care au dominat F1, a fost parteneriatul cu Haas-Lola (constructor  fără vreo legătură cu echipa actuală din F1).

În zilele noastre, Haas-Lola poate fi amintită doar prin prisma faptului că Alan Jones a pilotat pentru ea. Ford a dezvoltat un motor V6 turbo pentru acest parteneriat, însă proiectul s-a desfășurat cu o întârziere foarte mare (2 ani) de la data planificată, iar rezultatele au fost mai mult decât dezamăgitoare. Motoarele au fost lente și lipsite de fiabilitate. Față de echipele de vârf ale competiției, ecartul mediu s-a situat în jurul a 5s.

 Acest eșec însă, nu i-a descurajat totuși pe yankei, care au încheiat o înțelegere cu Benetton pentru 1987. Benetton avea să reprezinte o forță, la finalul anilor 80 – începutul anilor 90, cu prezențe constante în partea superioară a clasamentului. 

 Pe lângă echipa principală, Ford a livrat motoare și altor „garajiști”. Poate cel mai celebru parteneriat încheiat cu  este cel cu McLaren din 1993. Înțelegerea a produs 5 victorii, un loc 2 în clasamentul constructorilor și al piloților. A fost probabil sezonul de referință al carierei lui  Ayrton Senna, din punct de vedere al pilotajului. „Cel mai bun pilot din lume, la o distanță mare față de ceilalți”, cum l-a numit James Hunt, a obținut performanțe precum cea de la Donington, având în spate motorul companiei americane.

  Ford a furnizat motoare la începutul anilor 90 și unor echipe precum Jordan, Lotus, Fondmetal sau AGS. Revenind la Benetton, cea mai bună performanță a avut loc în 1994. Schumacher s-a încoronat campion al piloților, iar Benetton a terminat pe 2 în clasamentul final, la fel ca McLaren în sezonul anterior. Probabil că echipa aflată sub conducerea lui Briatore, ar fi obținut și titlul la constructori, dacă Schumacher nu ar fi fost descalificat pentru 4 etape în acel an (Anglia, Belgia, Italia, Portugalia.)

În 1995, înțelegerea a ajuns la final între cele 2 grupări, Benetton devenind campioană la constructori, în același an, având în spate motorul celor de la Renault. Pentru 1996, Ford s-a asociat cu Jackie Stewart și cu echipa sa omonimă. Pe parcursul celor 4 sezoane, fiabilitatea a fost călcâiul lui Ahile. Cel mai bun an a fost 1999. Johnny Herbert a câștigat cursa haotică de la Nürburgring (întrecere care este posibil să îl fi privat pe Eddie Irvine de obținerea unui titlu mondial). 

 La finalul aceluiași an, sezon în care Stewart a terminat pe locul 4, Ford a cumpărat echipa de la Sir Jackie. Ambițiile erau mari. Noua grupare purta numele de „Jaguar”, iar eroul negativ de la Nürburgring amintit mai sus, părăsea Ferrari pentru a se alătura acestui proiect. 

 Rezultatele nu au fost însă pe măsura aspirațiilor. Pe parcursul celor 5 sezoane de activitate, locul 7 la constructori a reprezentat cea mai bună poziție ocupată de echipă. 2  podiumuri obținute de Eddie, la Monaco în 2001, și  Monza în 2002, au reprezentat maximul atins de Jaguar în clasa supremă. La finalul lui 2004, sub pretextul sumelor prea mari cheltuite pentru echipa de F1, Ford părăsea competiția. Red Bull avea să cumpere Jaguar de la gigantul american, pentru suma simbolică de un dolar. 

 Astfel se încheia periplul Ford, în „Marele Circ”. Un sfârșit oarecum trist, având în vedere cele 10 titluri la constructori, 11 la piloți și la celor aproximativ 180 de victorii obținute în F1. Dacă noua înțelegere cu echipa lui Horner se va concretiza, s-ar putea să avem din nou o perioadă de dominație, așa cum s-a întâmplat în anii 60-70. Mai ales că gruparea austriacă, are toate resursele pentru a înfăptui acest lucru…

• Mai multe știri despre Campionatul Mondial de Formula 1 găsiți AICI.

Ați ajuns la finalul articolului. Echipa GP24 vă mulțumește pentru că l-ați citit și speram că v-a plăcut conținutul. Pentru mai mult content de calitate, știri și articole pertinente scrise de oameni pasionați de motorsport, vă recomandam să aruncați o privire pe pagina noastră de Facebook GP24 și să ne dați un like/follow pentru a fi mereu la curent cu noile evenimente din lumea motorsportului.