Gilles Villeneuve – Canadianul care a atins stelele

🔊 Ascultați acest Articol

Gilles Villeneuve a fost probabil, cel mai rapid pilot al epocii sale. Cu excepția sezonului 1979 (unde a fost aproape de câștigarea titlului, deși a avut statutul de pilot secund), monoposturile pe care le-a pilotat nu au fost la nivelul talentului său. Acest lucru nu a fost însă o piedică în obținerea unor performanțe excepționale, ieșite din tipare,  rămânând totodată în memoria fanilor, drept reprezentantul cel mai important, al celor care au făcut spectacol pe circuit. Gilles a fost un pilot pentru mase, iar acest lucru poate fi demonstrat prin admirația care îi este purtată (mai ales de suporterii Ferrari) și după 40 de ani de la accidentul fatal de la Zolder.

 Gilles Villeneuve sau mai bine zis „noul Nuvollari” (cel puțin după părerea lui Enzo Ferrari), s-a născut pe 18 ianuarie 1950. Ulterior, odată cu debutul în „Marele Circ”, avea să își ascundă vârsta reală, susținând că este cu 2 ani mai tânăr. Pentru un pilot de un asemenea nivel, prima cursă în F1 a avut loc destul de târziu, la vârsta de 27 de ani.

 Până să ajungă aici, Villenuve și-a început cariera în competițiile de snowmobile. Titlul mondial în aceasta disciplină avea să vină în 1974. Trecerea la monoposturi a fost și ea încununată de succes: canadianul a devenit campion în Formula Atlantic, atât în seria americană cât și în cea canadiană, în 1976. Talentul său ieșit din comun și viteza extraordinară au fost imediat remarcate. Poate cel mai impresionat de abilitatea acestuia dintre piloții de F1 a fost James Hunt. Acesta a fost învins de Villeneuve într-o cursă din Formula Atlantic (pe circuitul stradal de la Trois-Rivieres), care  întrecere care nu conta totuși pentru campionatul seriei.

 Datorită acestei evoluții, McLaren i-a oferit șansa debutului în F1. Acesta a avut loc la Silverstone. Echipa britanică a înscris pentru cursa desfășurată pe propriul teren, 3 monoposturi. Primele 2 erau pentru piloții titulari (Hunt și Jochen Mass). Al treilea era pentru Gilles. Performanța reușită de el a fost una remarcabilă, având în vedere situația dată. Villenuve s-a calificat pe poziția a 9-a, în fața lui Mass, la 8 zecimi în spatele lui James. În urma unor probleme tehnice, cursa avea să o încheie pe locul 11, la 2 tururi în spatele câștigătorului.

 A doua oportunitate în F1, de data aceasta către afirmare, i-a fost oferită de Ferrari. Odată cu adjudecarea celui de-al doilea titlu cu echipa italiană, Niki Lauda avea să părăsească Ferrari, înainte de  etapa  din Canada. Relațiile dintre austriac și „căluțul cabrat”, se înrăutățiseră încă din 1976, după cursa de la Fuji, unde Niki a ales siguranța în detrimentul luptei pentru campionat.

 Astfel, Gilles Villeneuve după o întâlnire cu Enzo Ferrari și un test la Fiorano, a devenit înlocuitorul lui Lauda, pentru ultimele 2 curse ale anului și pentru sezonul 1978. Etapa de la Fuji, avea să fie marcată de o tragedie: în urma unui acroșaj cu Ronnie Peterson (unul dintre idolii canadianului), un spectator și un comisar de traseu aveau să își piardă viața, 7 oamenii fiind răniți în total. În urma investigațiilor făcute, s-a considerat că nimeni nu este vinovat pentru producerea acestui accident.

 1978 avea să fie un sezon de adaptare. Carlos Reuteman îi va fi superior pe tot parcursul anului, cu mici excepții (Canada, Italia). Scorul din clasament, este și el un argument în acest sens (48-17). Pilotul nord-american, a înregistrat pe parcursul sezonului, abandonuri pe bandă rulantă. Precum în cazul altor piloți, presa din Italia a început să îl discrediteze, militând pentru înlocuirea lui. Enzo a avut însă răbdare cu el. Încrederea i-a fost răsplătită, când în cursa de casă a lui Villenuve (probabil GP-ul cu cea mai mică temperatură din istorie), canadianul a câștigat.

 Această victorie a fost posibilă și prin prisma abandonului lui J.P. Jarier (cel care i-a luat locul lui Ronnie Peterson, după dispariția tragică a acestuia, la Lotus) și printr-o alegere inspirată a pneurilor Michelin, alegând o versiune mai moale a anvelopelor decât ceilalți. Și în prezent, există acest concept conform căruia Villeneuve avea un stil agresiv, aproape sălbatic de pilotaj, care ar fi dus la degradarea rapidă a pneurilor.

 Acest concept este însă unul fals! Canadianul în ciuda stilului spectaculos de pilotaj, știa să aibă grijă de cauciuri. Acest lucru s-a văzut de multe ori pe parcursul carierei sale (Montreal 1978, Kyalami 1979, Monaco 1981 etc). Și în acest domeniu, talentul său era unul colosal, reușind să îmbine agresivitatea cu delicatețea pilotajului unui monopost de F1.

  În 1979, Villenuve ar fi meritat campionatul. Politica Ferrari care l-a favorizat pe noul coechipier, mult mai experimentatul Jody Scheckter, i-a fost însă ostilă. Alain Prost avea să remarce mai târziu, făcând referire la sezonul 1982: „Gilles era la Ferrari. Era un zeu. Însă nu era susținut în totalitate de echipă”.

 În 1979, Villeneuve avea să pună primele pietre la edificiul mitului de mai târziu. În acel an, avea să obțină 3 victorii și startul de vicecampion mondial. O statistică bună, însă nu excepțională. Dar în cazul său, datele statistice nu sunt relevante. Pe lângă succesul incredibil din Africa de Sud, datorită modului în care a îngrijit anvelopele, nord-americanul a oferit și alte momente magice.

Primul și cel mai celebru dintre ele: duelul cu Rene Arnoux de la Dijon. În cursa care avea să aducă prima victorie pentru Renault în F1 (prin Jabouille), prim planul a fost oferit de lupta incendiară pentru poziția a 2-a între Villenuve și Arnoux, duel care a avut loc în ultimele 3 tururi ale GP-ului. Bătălia a fost însoțită de numeroase contacte între cei 2 și de manevre la limita extremă, acroșajul fiind evitat ca prin urechile acului.

 Despre acest eveniment, Arnoux avea să declare: „M-a bătut în Franța, însă acest lucru nu mă îngrijorează. Știu că am fost învins de cel mai bun pilot din lume”. Această luptă este considerată cea mai spectaculoasă luptă pentru poziție  din istoria F1.

Spre deosebire de alți piloți mari, (Senna sau Schumacher), care erau obsedați doar de victorie, Gilles trata cu aceeași intensitate  un duel pentru prima poziție, sau o luptă pentru locul 10. Pentru el pasiunea de a pilota un monopost, era prezentă în toate circumstanțele posibile.

 Un alt moment definitoriu al sezonului 1979, a fost cursa de la Zandvoort. În urma unei pene, nord-americanul a fost proiectat în afara circuitului. A urmat aproape un tur efectuat pe 2 roți, pneul dreapta- față, fiind și el afectat în urma incidentului. Acest moment, poate fi considerat definitoriu pentru cariera sa. A fost tipul pilotului care nu renunță niciodată, indiferent de situație. Canada 1981, avea să reprezinte un alt moment asemănător.

 La Monza, Villenuve s-a supus ordinelor echipei și nu a atacat poziția de lider al lui Scheckter. Astfel șansele sale la titlu, au fost încheiate. Cu toate acestea, la Watkins Glen i-a administrat o lecție umilitoare sud-africanului. Canadianul a fost mai rapid în antrenamentele desfășurate pe ploaie, cu 11s decât coechipierul său! Afirmația lui Jacques Laffite, conform căreia: „Știu că nu există miracole, însă Gilles te făcea uneori să te îndoiești de acest lucru”, se poate aplica în acest caz.

 Scheckter a fost și el uluit de această prestație: „Simțeam că am atins limitele mașini, că am făcut totul. Și dintr-o dată, Gilles a fost mai rapid cu 11s.” Ulterior cursa avea să fie câștigată de canadian, care termina campionatul doar la 4 puncte în spatele lui Jody.

 Despre sezonul 1980, nu este mare lucru de spus. Ferrari a „reușit” probabil cel mai slab monopost al său din istorie, care i-a adus doar 8 puncte în întreaga stagiune. Astfel, șansele la campionat ale lui Villeneuve s-au evaporat în acel an. Totuși, canadianul a fost protagonistul unor evoluții care au depășit clar limitele mașini.

În Argentina cu un monopost cu 2 secunde mai lent decât Williams-ul lui Jones, a reușit să reziste ritmului impus de australian, pentru o perioadă de timp. La Monaco, pe o pistă udă pe finalul cursei, a început să fie mai rapid decât concurența, terminând pe 5.

 Villeneuve a fost și protagonistul unui accident urât la Imola. În urma unei pene, canadianul a lovit zidul de protecție dinaintea virajului Tosa. Interesant este că și coechipierul său a avut un accident asemănător, în acelaşi GP și în același loc. Ulterior, virajul avea să fie redenumit Villeneuve, fiind șicana unde în 1994, și-a pierdut viața Roland Ratzenberger.

După dezastruosul 1980, sezonul următor, poate fi considerat cel mai bun din carierea lui Gilles. Monopostul Ferrari avea un motor de top, însă era tras în jos de șasiu. Conform lui Harvey Postlethwaite, abia angajat atunci la echipă, mașina italiană avea 25% din apăsarea aerodinamică a monoposturilor concurente (Williams sau Brabham).

 Pe Villenuve nu l-a interesat acest lucru, obținând 2 victorii la Jarama și Monaco, circuite unde puterea motorului nu este relevantă. Pentru 1981, noul coechipier, era francezul Didier Pironi: „El avea o mică familie la Ferrari, însă s-a purtat frumos cu mine, punându-mă pe picior de egalitate cu el”, avea să constate el mai târziu.

 Villenuve l-a dominat clar tot sezonul. Un exemplu clar ar fi cursa din Principat. Calificat al doilea, în spatele monopostului Brabham al lui Nelson Piquet (care avea o greutate sub limita regulamentului), nord-americanul a fost cu 2.5 secunde mai rapid decât Didier Pironi, care se afla abia pe poziția a 17-a! În cursă diferența dintre cei doi, va fi de un tur.

 Succesul de la Monaco, în ciuda performanței incredibile, s-a datorat și unei conjuncturi favorabile (Piquet a suferit un accident, Alan Jones a rămas fără combustibil), însă cursa de la Jarama, este una dintre performanțele cele mai mari din toată istoria acestui sport.

  Pentru 67 de tururi, canadianul i-a ținut în spate pe Laffite, Watson și Reutemann, diferența la final dintre primi 5 clasați, fiind de doar o secundă. În această perioadă, cu toată presiunea pusă de adversari, Gilles Villeneuve a mers impecabil, fără a comite vreo greșeală. Astfel, al 6-lea succes al carierei sale scurte, poate fi considerat și cel mai mare.

 Ultima sa vizită în Canada, pe un circuit ud, a fost marcată și ea de o performanță ieșită din tipare. În cursa care avea să reprezinte cântecul său de lebădă pe tărâm propriu, avea să termine pe podium. Din nou, precum în alte cazuri ale sale, nu rezultatul este important, ci modul în care a ajuns acolo.

 În urma unui acroșaj minor, aripa față s-a desprins parțial, obturându-i vizibilitatea. Villenuve nu a cedat însă și a condus fără a vedea absolut nimic în față, orientându-se după petele ude de pe circuit, din lateral,(după spusele proprii), pentru a ghida mașina. 

 Ulterior, după ce aripa față s-a desprins, Gilles a condus mașina fără apăsare pe punte față, pe pistă udă! În proces, a fost depășit de Watson în lupta pentru locul secund. Acest lucru nu îi afectează cu nimic, prestația sa extraordinară. La general, din nou statistica a fost una irelevantă. Locul 7 în clasamentul piloților, cu 35 de puncte.

Sezonul 1982, trebuia în sfârșit să îi aducă titlul. Acest an, a fost marcat de controversă și tragedie. Primele 3 curse ale anului, nu i-au adus nici un punct lui Villeneuve. În etapa de la Long Beach, canadianul a terminat pe 3. A urmat o descalificare, datorită faptului că s-a considerat că dimensiunile aripii spate, sunt ilegale. Urma Imola, cursa de casă Ferrari, pe lângă clasicul de la Monza.

  În urma „războiului”, dintre FISA și FOCA, doar 7 echipe au luat startul în cursă. Printre ele și cele 2 monoposturi Ferrari. Cursa s-a jucat între Renault și echipa italiană. Prost și Arnoux, au abandonat în urma unor probleme la motor. Pentru a-și securiza dubla, echipa lui Enzo, a transmis de la boxe, celebrul mesaj: „Slow”. 

 Villeneuve a crezut că pe lângă ritmul lent sugerat de la boxe, ordinea din cursă trebuia păstrată, cu Pironi pe poziția secundă. Francezul avea însă alte planuri. După un duel purtat mai mult pentru fanii din tribune, Pironi l-a depășit definitiv în Tosa, la intrarea în ultimul tur. La festivitatea de premiere, Gilles Villeneuve a părut efectiv siderat, neputând să înțeleagă acest deznodământ. 

 Frustrarea canadianului era justificată? A fost el nedreptățit? Părerea mea, este afirmativă. Având în vedere modul în care pilotul nord-american s-a purtat față de Ferrari și față de noul coechipier, comportamentul acestora este de neînțeles.  Gilles ar fi putut deveni campion în 1979. A ales însă să respecte ordinele italienilor. Pe de altă parte, este greu de crezut că Didier Pironi, ar fi putut să îi țină ritmul în cursă, având în vedere că în calificări diferența dintre cei 2, a fost de aproape o secundă și jumătate.

 Simțindu-se trădat din toate părțile, Villenuve a jurat să nu mai vorbească niciodată cu Pironi. Din păcate acest lucru avea să devină realitate. La Zolder, în etapa următoare, canadianul și-a pierdut viața în calificări, datorită unui acroșaj cu Jochen Mass în urma unei neînțelegeri. 

Impactul de 230km/h a fost devastator. Gilles a fost catapultat din monopostul Ferrari, cu tot cu scaun. În ciuda eforturilor depuse pentru  a fi salvat, accidentul s-a dovedit fatal. Se speculează că Villeneuve, aflat sub presiune (Pironi era mai rapid decât el în acea sesiune), l-au adus în starea de a-și asuma niște riscuri inutile. Mai există o variantă, care stipulează că nord-americanul se îndrepta spre boxe, în momentul accidentului.

 Un lucru este clar în acest caz: adevărul ne depășește uneori. Nu putem știi cu certitudine ce s-a întâmplat cu adevărat în acea zi. Ca o coincidență stranie, încă un deces avea să se petreacă în acel sezon, chiar la Montreal. Ricardo Palleti și-a pierdut viața în urma unui impact cu monopostul lui Pironi, care era blocat pe grilă…

Datorită tragediei care s-a petrecut la Zolder, Pironi avea să domine sezonul, până ce un accident pe pistă udă, cu Prost, la Hockenheim, l-a scos din joc.  Datorită lui, francezul a suferit numeroase fracturi la picioare, iar cariera în F1 avea să îi fie încheiată. În 1987 avea să sufere la rândul său, un accident fatal…

 În epocă, s-a vehiculat zvonul că pentru 1983, Villeneuve voia să treacă la Williams. Pe de altă parte, McLaren îi oferise și ea un contract. Ce alegere ar fi făcut canadianul? Greu de spus. La momentul Zolder însă, ruptura dintre el și Ferrari era deja existentă.

 Cariera sa a fost una meteorică, însă el va rămâne pentru totdeauna în inimile fanilor. Jody Scheckter avea să spună la înmormântarea lui: „Îmi va fi dor de Gilles din două motive. Primul, este că a fost cel mai autentic om pe care l-am cunoscut. Al doilea, este că a fost cel mai rapid om din istoria motorsportului. El nu ne-a părăsit. Amintirile pe care le-a oferit, ne vor însoți pentru totdeauna”.

• Mai multe știri despre Campionatul Mondial de Formula 1 găsiți AICI.

Ați ajuns la finalul articolului. Echipa GP24 vă mulțumește pentru că l-ați citit și speram că v-a plăcut conținutul. Pentru mai mult content de calitate, știri și articole pertinente scrise de oameni pasionați de motorsport, vă recomandam să aruncați o privire pe pagina noastră de Facebook GP24 și să ne dați un like/follow pentru a fi mereu la curent cu noile evenimente din lumea motorsportului.