Ayrton Senna – Viața dincolo de limite (1992-1993)

🔊 Ascultați acest Articol

Parteneriatul dintre Ayrton Senna și McLaren-Honda a fost unul încununat de succes. Până în 1992, brazilianul a obținut 3 titluri mondiale și 27 de victorii cu gruparea anglo-japoneză. În pofida acestor rezultate, vremurile bune erau aproape de final. În urma morții fondatorului companiei nipone, Honda își anunța retragerea din F1, la finalul anului. 

 Cu mici excepții,  majoritatea datorate lui Ayrton Senna, 1992 a fost anul lui Mansell. Williams a devenit principala echipă a competiției. FW14B era cu cel puțin o clasă, peste restul competitorilor, datorită avantajului tehnologic (cum ar fi de exemplu,suspensia activă sau controlul tracțiunii). Însuși Senna o considera, „o mașină de pe altă planetă”. 

 Din punct de vedere al performanței, McLaren a fost echipa a 2-a. Doar că ecarturile între ea și Williams au fost mult prea semnificative, pentru a se putea vorbi de o rivalitate pentru prima poziție.  Primele 5 curse, exceptând etapa din Spania, au fost câștigate fără prea mare efort de către Nigel, monopostul franco-britanic, potrivindu-se stilului său agresiv de pilotaj. 

 Spre deosebire de Mansell, care defila în campionat, începutul de sezon, a adus numeroase probleme pentru Senna. 2 clasări pe podium, la Kyalami (obținut cu monopostul din 1991) și Imola, au reprezentat maximul din punct de vedere al rezultatelor pentru sud-american, în primele etape. În calificările pentru GP-ul mexican, Ayrton avea să sufere un accident destul de serios. Pista închinată fraților Rodriguez, nu a fost aproape niciodată una pe care Senna să exceleze.

 Pe lângă aceste lucruri, un nou adversar de marcă se contura la orizont: Michael Schumacher. Deși era în al doilea sezon la clasa regină, germanul își făcuse din plin simțită prezența pe pistă. Primele scântei care aveau să apară între cei doi, au fost la Interlagos. În urma unor probleme la motor, Senna era mai lent decât ar fi trebuit în mod obișnuit, pe liniile drepte. Astfel, prin agresivitatea sa deja cunoscută, reușea totuși să își țină adversarii în spate. Printre ei, era și viitorul septuplu campion mondial.

 Brazilianul avea să abandoneze în urma acestor probleme. La conferința de presă, de după cursă, (obținuse locul 3), Schumacher avea să se plângă „de stilul nedrept de pilotaj”, al lui Senna: „Nu mi se pare normal, ca un triplu campion mondial, să aibă un asemenea comportament pe pistă.” Sud-americanul a fost destul de iritat, în urma acestor declarații. Acesta avea să fie punctul de plecare, al unei rivalității care din păcate nu avea să ajungă la apogeu. 

 Istoria contrafactuală, se poate aplica în acest caz. Se pot face supoziții, mai mult sau mai puțin obiective. Însă din păcate, nu vom cunoaște niciodată ce s-ar fi întâmplat cu adevărat între cei doi după Imola 1994. Cert este, că probabil ar fi fost duelul cel mai încrâncenat și lipsit de scrupule din istoria F1.

 După startul slab, aproape anonim de sezon, urma Monaco. Deși era circuitul preferat al lui Senna, speranțe prea mari la victorie nu existau. Calificările au fost la discreția lui Mansell, mai rapid cu aproape 9 zecimi decât Riccardo Patrese. Senna era abia al 3-lea, cu șanse infime de a-și depăși condiția, duminică. 

 Britanicul a câștigat startul. Ayrton a reușit să urce pe 2. Pentru următoarele 70 de tururi, întrecerea a fost la discreția lui Mansell. Însă Dumnezeu, în care Senna a crezut atât de mult, avea alte planuri. La trecerea prin tunel, Williams-ul cu numărul 5, a avut un comportament instabil. Pentru a evita o până, Mansell a oprit la boxe. Cu acest pitstop, a pierdut conducerea cursei în fața sud-americanului.

 Cu 8 tururi rămase, Nigel a dat tot ce a putut pentru a învinge. Ultimele 3, aveau  să fie epice. Ofensiva totală a lui Mansell a fost stopată de defensiva lui Senna. Astfel, recordul lui Graham Hill de 5 victorii la Monaco, era egalat. La festivitatea de premiere, Mansell a fost efectiv epuizat în urma efortului depus. Ulterior avea să spună: „După oprire, cu Senna în față, am știut că am pierdut cursa. Însă am încercat să dau totul”. 

 Șirul de 5 victorii consecutive a fost stopat. Pilotul McLaren, era abia al doilea învingător al sezonului, după 6 etape. MP de la Monaco, poate fi amintit și prin efortul incredibil al lui Roberto Moreno. Conaționalul lui Senna, a făcut imposibilul. A reușit să califice pentru cursă, dezastruosul Andrea Moda. Una dintre cele mai slabe echipe din istorie, din toate punctele de vedere.

 În Canada, sud-americanul a reușit un pole incredibil în fața monoposturilor Williams. O victorie aproape sigură, avea să îi fie stopată în turul 37 în urma unor probleme mecanice. Mansell a suferit și el primul abandon al sezonului, în urma unui duel în primele tururi cu Ayrton. Patrese nu a terminat nici el cursa. Astfel, Gerhard Berger, avea să obțină a 2-a victorie, ce-i drept cu șansă, pentru McLaren.

 Etapa de la mijlocul sezonului din Franța, avea să producă al 2-lea incident între Senna și Schumacher. De data aceasta, mult mai serios. În urma unei manevre imprudente la start, Michael l-a scos pe Ayrton din cursă. În urma oprii întrecerii cu steag roșu, brazilianul a încercat să îl pună la punct pe Schumacher, într-un dialog surprins de camerele TV. Pe lângă acest incident,  Senna avea să îi reproșeze și cuvintele  spuse în Brazilia, la adresa lui: „Tu nu înțelegi. Dacă ai o problemă, vino și discută cu mine.” 

 Odată cu reluarea cursei, Schumacher avea să greșească din nou, posibil și influențat de această discuție. Mansell avea să înceapă aici o serie de 3 victorii consecutive. Pe lângă Magny-Cours, bifând victorii și la Silverstone și Hockenheim. Senna nu a reușit să termine cursa britanică, datorită unei probleme la transmisie.

 La Hockenheim, o defensivă aproape perfectă, în fața lui Patresse, i-a adus un loc secund. După Germania, a urmat o victorie la Hungaroring. Aproape nimeni, nu s-a concentrat totuși asupra acestui succes. Mansell, a câștigat aici primul și singurul său titlu mondial. Deci, așa cum era și normal, toată atenția a fost asupra lui.

 La Spa, în urma unei strategii greșite de alegere a pneurilor, pe o pistă mixtă, cursa i-a fost distrusă. Astfel, un loc 5, a fost maximul posibil. GP-ul belgian, avea să intre în istorie, ca prima victorie dintre cele 91 obținute până în 2006, de Schumacher. Monza, urma să fie ultima victorie a sezonului pentru brazilian. Deși nu a strălucit pe circuit, Senna avea să aibă un rol crucial în salvarea vieții francezului Erik Comas, autor al unui accident urât în Blanchimont. Ulterior, Comas avea să susțină că brazilianul a fost salvatorul său.

 După ce etapa italiană a fost controlată clar, în prima parte de mașinile Williams, problemele mecanice și-au spus cuvântul. Senna nu a ratat ocazia și și-a trecut în palmares, succesul cu numărul 36. A urmat un podium în Portugalia, o cursă marcată de acroșajul dintre Patrese și Berger. Conferința de presă care a urmat, a fost una explozivă din partea brazilianului.

 Pentru a înțelege reacția violentă a lui Senna, trebuie să ne întoarcem în 1991. La Adelaide, în urma unor declarații malițioase la adresa echipei Ferrari, Prost avea să fie concediat. Francezul rămânea astfel liber de contract în 1992. Deși a testat monopostul Ligier, Alain a hotărât să aibă un an sabatic. Între timp și datorită ajutorului grupului Renault, Prost a purtat negocieri cu Frank Williams.

 În urma acestora, marele rival al lui Senna, avea să fie confirmat la echipa campioană pentru 1993. Această veste, nu avea să îi cadă bine lui Mansell. Pentru a evita situația de la Ferrari din 1990, când cei doi au fost coechipieri, britanicul și-a anunțat retragerea după câștigarea titlului, găsindu-și refugiul în IndyCar. Prin urmare, un loc liber rămânea la Williams. 

 Ayrton Senna ar fi dorit să ocupe acel loc, să conducă „mașina visurilor sale”. În calea îndeplinirii acestei aspirații, era un obstacol: Alain Prost. Francezul a stabilit în contractul său o clauză, conform căreia Senna nu avea ce să caute în postura de coechipier al său. Acest drept de veto, îi bloca accesul sud-americanului la Williams în 1993. 

 Derulăm din nou la Estoril. Întrebat despre această situație Senna avea să izbucnească: „Prost s-a comportat ca un laș. Nu poți după un an de pauză, să vii la echipa cea mai bună, fără a avea concurență. Acest comportament, l-a afectat și pe el (Mansell). Nu putem avea parte de competiție în 1993, deoarece armele sunt inegale”. În urma acestei tirade, brazilianul avea să răstoarne și un pahar de apă de pe masă. Un gest care nu îl punea neapărat în lumina cea mai bună, însă care poate fi înțeles prin dorința de a câștiga, care l-a ghidat toată viața.

În ultima cursă de casă, la Suzuka, a echipei anglo-japoneze, Senna avea să abandoneze încă din turul 3, chiar din cauza motorului Honda. Urma ultima etapă a sezonului, deja tradiționala cursă de la Adelaide. Atunci se credea, că acesta este ultimul GP al lui Mansell. Prin urmare „Red five”, își dorea victoria. Speranțele aveau să îi fie spulberate de Ayrton, în urma unui acrosaj în ultimul viraj al pistei. Până atunci sud-americanul se ținuse de britanic, făcând o cursă remarcabilă.

Doar că această manevră, l-a costat destul de scump. A pierdut șansa la un eventual succes și a obținerii poziției secunde în clasamentul general. Poziția a 3-a pe care era înainte de start, avea să fie pierdută în fața lui Schumacher, care a terminat cursa australiană pe locul 2. În urma acroșajului amintit mai sus și a abandonului lui Patrese, Berger a obținut din nou, o victorie marcată de șansă.

După un an cu mult sub așteptări, Senna, avea să își reconsidere opțiunile, gândindu-se chiar la retragerea din F1. Emerson Fittipaldi i-a aranjat un test cu monopostul Penske în Indy. Rezultatul? Un timp cu jumătate de secundă mai rapid decât Emerson. Până la urmă, în 1993, brazilianul avea să rămână la McLaren, în urma negocierilor cu Ron Dennis, fiind plătit cu câte un milion de dolari pe cursă.

Contractul, cel puțin în prima parte a sezonului, era reînnoit cu fiecare etapă, Senna putând renunța la participarea la curse, dacă așa și-ar fi dorit. În 1993, datorită părăsirii „marelui circ”, de către Honda, McLaren avea să beneficieze de motoarele Ford, la fel ca Benetton. Doar că echipa lui Briatore, avea să beneficieze de o versiune superioară.

  Sud-americanul avea să aibă și un coechipier nou în persoana lui Michael Andretti, vicecampionul din IndyCar din 1992. Diferențele dintre cei doi, au fost abisale de-a lungul sezonului, Michael neputând face față presiunii și a stilului diferit de pilotaj al monoposturilor de F1, comparativ cu cele ale seriei americane. Spre deosebire de Andreti, care a făcut figurație în F1, cealaltă tranziție de la o serie de monoposturi la alta, a fost încununată de succes: Nigel Mansell, avea să devină campion în IndyCar în 1993.

 După plecarea englezului, la Williams, noul coleg al lui Alain Prost, urma să fie Damon Hill, care debuta la o vârstă relativ târzie (33 de ani), într-o echipă de vârf. Prima cursă a anului a fost tot la Kyalami. În urma unor calificări strânse, Senna a obținut locul 2, la câteva miimi de francez. Cursa, avea să fie total diferită. În urma unui start slab, Prost a pierdut câteva locuri.

 Brazilianul a fost în frunte, dar nu a putut conduce prea mult timp. Alain și-a făcut drum prin pluton și a revenit pe prima poziție. Pe lângă Prost, Senna a avut un nou duel cu Schumacher. Germanul a simțit pe propria piele, ce fel de pilot este sud-americanul, astfel că în urma unui contact subtil, noul star de la Benetton a abandonat. 

 „M-a scos afară!”, avea să îi spună la standuri lui Briatore. Ulterior, el avea să procedeze la fel ca Senna, în duelurile pe circuit. După Africa de Sud, urma Brazilia. În 1993, cursa de la Interlagos l-a avut pe Ayrton în prim plan. A fost un GP cu „de toate”, pe placul fanilor brazilieni din tribune. Startul a fost afectat de un accident spectaculos dar lipsit de incidente între Andretti și Berger. Ulterior, o ploaie torențială a izbucnit deasupra circuitului.

 Prost, care niciodată nu a iubit ploaia (poate și datorită accidentului cu Didier Pironi din 1982), a ieșit repede din peisaj. Nici Senna, nu era foarte bine. Brazilianul a primit o penalizare stop-go, pentru depășirea unui pilot întârziat pe steag galben. Surprinzător în fruntea cursei se afla Hill. Pe o pistă mixtă, Ayrton avea să recupereze timpul pierdut față de englez, depășindu-l decisiv în turul 42. Senna câștiga astfel, pentru a 2-a oară acasă. Până în 2006, un brazilian  nu avea să mai învingă la Interlagos (Felipe Massa).

 La final a fost sărbătoare. Senna a fost tratat precum un erou național. Pe podium, a avut loc o imagine epică. Juan Manuel Fangio, avea să îi decerneze trofeul lui Senna, sub ochii lui Schumacher, care terminase al 3-lea. Un Senna emoționat, avea să îl strângă în brațe pe cvintuplul campion mondial din Argentina. Relația dintre cei doi, a fost întotdeauna una specială.

 Comparativ cu anul precedent, startul de sezon era unul excelent. Realitatea avea să depășească ulterior așteptările, în etapa următoare, la Donington, locul unde triplul campion mondial a condus pentru prima dată un monopost de F1. Calificat al 4-lea, Senna nu putea spera la mai mult de un loc 3 în cursă, în condiții normale. 

 Duminică însă, pista era acoperită de ploaie, pe o vreme rece, tipic britanică, de început de aprilie. Blocat la start de Schumacher, a ajuns până pe 5. În doar un tur, i-a depășit pe toți din fața sa, preluând conducerea. Acesta este considerat și în prezent, probabil cel mai bun tur de deschidere din istoria F1. 

 Brazilianul a câștigat clar, fiind și cel mai rapid om de pe pistă, în timp ce a trecut pe la boxe (limita de viteză nu exista încă pe atunci). Precum la Estoril, în 1985, doar un singur pilot a rămas în tur cu el. Doar că de această dată, era Damon Hill, nu Michele Alboreto. După cursă pilotul McLaren avea să declare: „Când Dumnezeu Își propune ceva, nimeni nu Îi poate sta în cale. Puteam să îi depășesc pe toți cu un tur, însă nu am vrut să fac asta”. 

 La general, Senna avea un avans de 12 puncte în fața lui Prost. După Imola, aveau să mai rămână doar 2. Locul secund în GP, a fost pierdut în urma unei probleme hidraulice. În Spania, locul 2 a fost menținut până la final, deși nu a avut vreo șansă în fața lui Prost.  Șefia clasamentului era astfel pierdută. Urma Monaco, iar sud-americanul avea să se întâlnească cu istoria aici.

 Recordul tatălui lui Damon, avea să fie doborât în 1993, iar această performanța lui Senna, nu a fost egalată nici până în prezent. Această ultimă victorie din principat avea să fie obținută cu șansă. Prost a furat startul. Drept pedeapsă, a primit o penalizare, însă a calat motorul la standuri. Schumacher, a preluat șefia cursei, însă avea să tragă pe dreapta în turul 32. Odată ajuns în frunte, Ayrton a câștigat al 39-lea MP al carierei și al 6-lea la Monaco. 

Prima poziție la general, era recâștigată, însă în campionat, urmau vremuri tulburi. În Canada,  țara lui Gilles, Senna avea să înregistreze al doilea abandon al sezonului, după cel de la Imola. În ultima cursă comentată de James Hunt, sud-americanul avea locul 2 în buzunar, în pofida faptului că era supus la o presiune constantă din partea lui Schumacher. Însă fiabilitatea monopostului McLaren a fost una dezamăgitoare.

 Parcă premonitoriu, Hunt și-a exprimat părerea aici, despre Senna și Schumacher: „În față îl avem pe Senna, posibil, probabil,  cel mai bun pilot de F1 din toate timpurile. Iar în spatele său, îl avem pe Schumacher, care aspiră, la tot ceea ce a înfăptuit brazilianul în cariera sa”.

 Următoarele 7 curse, au fost fără istoric. 3 au fost câștigate de Prost, 3 de Damon Hill, una de Schumacher. Senna a acumulat doar 12 puncte în aceste întreceri. Pe lângă un duel memorabil cu Prost, la Silverstone, nu sunt foarte multe lucruri de amintit din această parte a campionatului. Cel puțin pe pistă. Pentru că în afara ei, se întâmplau lucuri interesante. 

 După etapa de la Monza, Ron Dennis și-a pierdut răbdarea cu Michael Andretti (deși americanul marcat în „templul vitezei”, un podium). Locul acestuia la McLaren, avea să fie luat de Mika Häkkinen. Finlandezul, avea să se descurce admirabil, reușind să obțină o poziție mai bună pe grila la start de la Estoril, decât Senna. Tot în această perioadă, în spatele ușilor închise, McLaren a testat motorul Lamborghini, în vederea unui parteneriat pentru 1994.

 Ayrton s-a arătat încântat de performanța acestuia. Din motive încă neclare, înțelegerea nu a fost încheiată, astfel că pentru anul următor, Peugeot avea să fie motorul ales de „garajistul” britanic. Pe lângă aceste lucruri, cea mai mare știre avea să vină din partea celor de la Williams: Alain Prost, își anunța retragerea în Portugalia, în întrecerea care avea să îi aducă al 4-lea titlu mondial. 

 Prin această decizie,  echipa lui Frank Williams devenea brusc accesibilă pentru Senna. Brazilianul nu a ratat ocazia, astfel că pentru 1994, el devenea pilotul grupării franco-britanice, dorind să emuleze performanța lui Mansell din 92 și a lui Prost din 93.  Acest transfer, parcă l-a descătușat pe Senna, care a câștigat ultimele 2 curse ale anului, la Suzuka și Adelaide.

 Competiția din Japonia, este amintită și prin prisma altercației cu Eddie Irvine. Nord-irlandezul, s-a descurcat admirabil pentru un debutant marcând poziția a 6-a la final. Însă în proces, în urma unui duel cu Damon Hill, pilotul Jordan l-a blocat pe Senna vreme de mai multe tururi, „având îndrăzneala”, chiar să reintre în același tur cu el. Răsplata? Un pumn încasat de la sud-american.

 Recent, Irvine afirma că atitudinea violentă a triplul campion mondial a fost influențată de Berger. În pofida acestui conflict, Eddie deține și în prezent o cască a lui Senna. Pe lângă cea a brazilianului, doar casca a lui Jeff Krosnof, figurează în colecția britanicului. După succesul de la Suzuka, șansele lui Ayrron la poziția secundă în clasament, erau încă plauzibile.

 El avea 63 de puncte, Hill 65. Înainte de startul cursei, Senna avea să glumească, referindu-se la situația din 1994: „Am nevoie de o discuție cu Frank, pentru a instaura niște ordine de echipă”. Calificările au fost magistrale. Ayrton avea să obțină cel de-al 62-lea pole al carierei. Primul, după o pauză de un an și 5 luni (Canada 1992), deși aproape în turul său cronometrat, a rămas fără combustibil!

 Cursa a fost una ușoară, lipsită de incidente pentru el. Epopeea lui de 6 sezoane la McLaren, se încheia cu o victorie și cu poziția secundă în clasament. Locurile 2 și 3, au fost completate de Prost și de Hill. Pe podium, a fost sesizată, surprinzător, o apropiere între cei doi mari rivali. Odată cu retragerea francezului, ura avea să dispară. 

 Francezul crede că dacă Senna ar fi trăit, era posibilă o îmbunătățire substanțială a relației  dintre ei: „În ultimele luni, mă suna destul de des. Discutam despre diferite lucruri. În timp, cred că am fi devenit prieteni”.Dacă s-ar fi întâmplat așa, rămâne un mister. Un lucru este cert: legătura dintre ei era mult mai strânsă în 1994, comparativ cu anii anteriori.

 Ultimul sezon al lui Senna la McLaren, este considerat de mulți, drept cel mai bun an al său în F1. 1993 a fost mai mult despre Ayrton, și mai puțin despre ceilalți piloți. Odată cu venirea la Williams, obținuse șansa de a pilota „mașina visurilor sale”. Contractul era semnat pe 2 ani, timp în care pilotul brazilian credea că monopostul Williams o să ajungă la apogeu. Nimeni nu își imagina că Senna nu avea să obțină cel de-al 4-lea titlu într-o manieră categorică. Schimbările de regulament, aveau să influențeze negativ mașina numărul 1 a  competiției, într-o manieră care avea să se dovedească tragică…

• Mai multe știri despre Campionatul Mondial de Formula 1 găsiți AICI.

Ați ajuns la finalul articolului. Echipa GP24 vă mulțumește pentru că l-ați citit și speram că v-a plăcut conținutul. Pentru mai mult content de calitate, știri și articole pertinente scrise de oameni pasionați de motorsport, vă recomandam să aruncați o privire pe pagina noastră de Facebook GP24 și să ne dați un like/follow pentru a fi mereu la curent cu noile evenimente din lumea motorsportului.